Marius Coman de la UTA Arad fost convocat în premieră la Naţională de Mircea Lucescu, după un parcurs de film, pornit din Vişeul de Sus, Maramureş, continuat în Spania şi desăvârşit la 29 de ani, după aventuri succesive în ligile inferioare din România. E un vis devenit realitate.
Atacantul a acceptat să-şi spună povestea pentru cititorii primasport.ro. A ieşit o minunată confesiune despre traseul unui fotbalist care n-a vrut niciodată să renunţe.
„Am 29 de ani. Mama şi tata au făcut tot ce au putut să ne fie bine nouă, familiei, mie şi fratelui meu. Aveam opt ani când am plecat din Vişeu, din Maramureş. Plecau mulţi atunci fiindcă era foarte greu în România. Îmi amintesc că am mers cu maşina cu tata şi am făcut vreo două zile pe drum. Ai mei urmau să muncească: mama la un hotel, tata în construcţii. Ştiam că mergem în Spania şi am ajuns lângă Bilbao, la Gernika, ne-am cazat la un unchi care era deja acolo.
”Am jucat portar, fundaş, mijlocaş, atacant”
Ţara Bascilor nu e Spania, e cu totul altceva. Era 2003. Am început să merg la o şcoală publică de maici, unde am învăţat limba, dialectul basc, pe care şi acum îl stăpânesc. Acolo am început şi fotbalul, era o echipă a şcolii.
Eram printre cei mai buni, apoi m-au înscris părinţii la o grupă de copii de la Gernika. Am fost portar, eram zvăpăiat, săream de colo-colo, apoi am trecut fundaş dreapta, apoi mijlocaş, apoi atacant. Idolul meu era Ronaldo. Cristiano Ronaldo. Din naţionala României mi-a plăcut mereu Marica, poate şi pentru că l-am prins jucând la Getafe. Am zis: vreau să ajung şi eu ca Marica, să joc în echipă naţională.
Eu m-am acomodat repede, fratele meu, care e mai mare, a avut probleme, era discriminat de multe ori. Era mai roşcovan, îl vedeau străin şi erau probleme atunci cu românii. Eu m-am integrat mai uşor. Le-am vorbit limba repede. Şi dialectul basc.
Am stat până la 15 ani acolo, apoi părinţii au zis că ne întoarcem în România fiindcă viaţa devenise grea şi în Spania, era greu cu munca. Eu nu voiam deloc să mă întorc, mie îmi plăcea în Spania enorm. Nu voiam, dar nu aveam încotro. Eram format acolo, aveam prieteni, şcoală, tot. Aveam grupă bună, era Asier Villalibre, cu care am şi păstrat legătura, care a ajuns ulterior în Primera, la Bilbao, iar acum e la Santander.
Fotbalul, lângă vaci şi tractoare
Ne-am întors la Vişeu şi mi-a fost foarte greu. Nu stăpâneam bine limba română, nu puteam scrie corect, nu stăpâneam vocabularul, mai nimic. Apoi am mers şi am început să joc fotbal la Moisei, în liga a patra din Maramureş. Au fost acolo nişte bătăi după nişte meciuri…Doamne fereşte!
Am avut noroc atunci, la Moisei, pentru că a vorbit un părinte de-ai colegilor cu cineva de la Cluj şi am ajuns la CFR la juniori, în probe.
Jucam bine, începeam să cresc. A trecut timpul, am mai crescut….mari pretenţii nu puteam emite la echipă, or eu voiam să joc. Am tot fost împrumutat, am ajuns pe la Pojorâta Bucovina, era în liga a doua, unde am înscris vreo 16 goluri, unul Rapidului. Am bătut cu 2-1, era Drăghia în poartă, Alexa antrenor. Dar ce atmosferă era..oamenii ne priveau şi aplaudau de pe tractoare, ceva incredibil. Erau pe tractoare lângă teren.
La CFR era foarte greu să joc, fiindcă erau atunci Ţucudean, Omrani, Urko Vera, atacanţi, ce să zicem. Aveam în gând doar să reuşesc să fiu remarcat în fotbal. Am plecat la Universitatea Cluj, dar am ratat o promovare. Am ajuns apoi la comuna Recea Cristur. Dădeam câte 4-5 goluri, mă bucuram de fiecare meci, deşi eram jos. Când am ajuns aici, un coleg tundea gazonul, iar o vacă păştea pe teren. Era o perioadă din care, dacă te gândeşti, nu poţi ieşi să urci.
Dar nu am renunţat.
Fotbalul la Maxim
Am ajuns şi la Petrolul, am promovat în Liga 1 şi m-am accidentat. Am fost şi la Reşiţa, dar liniştea am găsit-o la Corvinul, în liga a treia. Am plecat, practic, din prima ligă, în liga a treia, la Hunedoara. Jucam slab, rău de tot, ratam foarte mult, iar lumea nu era deloc îngăduitoare. Au început să mă huiduie la început fanii, pentru că aveam şi contract mare pentru liga a treia, dar am avut mereu un aliat în Florin Maxim, un om de nota zece.
A crezut în mine, a crezut în mulţi. Are o capacitate extraordinară de a aduce fotbalişti pe care îi dezvoltă şi îi face să ajungă cei mai buni din ce pot ei fi. Scoate maximum. Te cucereşte cu felul său de a fi. E corect, îţi dă încredere, te ajută cu tot. Şi e obsedat de fotbal, iar aici pot să îl compar cu Dan Petrescu. Cu Maxim am promovat în liga secundă şi, ce să vezi, am realizat imposibilul, am luat Cupa României! Ce minune! Ce emoţii, ce trăiri. E ceva ieşit din comun.
Pentru mine era ceva de neconceput. Dar am avut încredere în ce pot, am avut aproape familia mereu, deşi unii mi-au spus demult să renunţ, mai ales că trăisem o lungă perioadă, cam opt luni, la o echipă, fără să fiu plătit.
Nu am renunţat.
”Voi ajunge într-o zi la Naţională”
După Corvinul, după ce am luat Cupa, a venit oferta de la Sepsi, din prima ligă şi atunci i-am spus soţiei mele pentru prima dată: voi ajunge într-o zi la echipa naţională! Asta îmi doresc cel mai mult.
Acum aproape două luni am înţeles că sunt în vizorul Naţionalei, că sunt urmărit, ceea ce mi-a dat un imbold fantastic. La Arad mă simt în mediul meu, mă simt în excelent şi cred că se vede.
Aştept convocarea, e visul copilăriei şi dezvoltării mele. Am emoţii, am auzit multe, dar nu mă supăr indiferent de ce decizie se ia. Faptul că am fost, că sunt urmărit de staff, de domnul Lucescu, care m-a văzut în multe jocuri şi la Hunedoara, înseamnă pentru mine o mare realizare.
Eu nu am fost la nici un lot de juniori ai României, niciodată, nicăieri, la nici o grupă, iar acum am aflat că sunt pe listă, pe lista extinsă . Eu sunt suporterul echipei naţionale. Şi dacă nu sunt convocat acum, sper să ajung la un meci amical, cândva, să port şi eu tricoul acela galben. O dată, măcar o singură dată.
Anunțuri gratuite din Maramures